Bine v-am regasit , dragi prieteni!

     Da, a trecut mult timp de cand nu am mai scris! Am scris… am scris multe, dar nu asa cum imi place. Nu am mai scris despre mine si nu am mai acordat atentie asupra acelei parti din viata mea pe care o ador pana in ultima particula: psihoterapia si dezvoltarea personala.

     Imi place sa va scriu din experienta personala deoarece stiu ca multi se regasesc. Pentru ca asa demitizam conceptul acela ca psihoterapeutul este un semizeu care sta sus pe-un nor pufos si habar n-are cum simt ei, pamantenii.

     Pe naiba!  Doar stii deja ca perfectiunea nu exista!

     Sa incepem concret! Desi am mai bine de 500 ore de dezvoltare personala la activ – m-au lovit amintirile din copilarie intr-un exercitiu light de dezvoltare personala. Atatia ani de psihoterapie si totusi… nu a fost momentul potrivit pentru a ajunge acolo… niste amintiri si niste trairi puternic blocate.

     Ei, dar, ca sa fiu mai clara! Eu nu am avut amintiri legate de copilarie! Era blank space! Nu era absolut nimic! Stiam ca aceasta „uitare” intervine ca un mecanism de aparare pentru experiente prea putin placute, dar nu am avut niciodata curiozitatea sa ajung acolo.

     Totusi, am invatat multe in dezvoltare persoanala: cum sa fiu mai buna, cum sa fiu mai empatica, cum sa ma conectez cu mine, cum sa trec peste gelozie si posesivitate, cum sa comunic mai empatic… multe! Dar, de copilarie… Nu! Nu am lasat sa se vorbeasca! Si cand zic „nu am lasat spatiu” – a se traduce – „Mi-am pus bariere, am fost inca blocata, nu am putut da voie terapeutului sa treaca de acea granita a suportabilitatii si deschiderii mele”

     Inainte ziceam: „Copilaria este locul in care niciodata nu as vrea sa ma intorc!” . Insa nu a durat mult! Ca la maxim o luna distanta de cand am apucat sa afirm asta, psihoterapeutul ma intreaba extrem de natural: „Si poate asta iti aminteste de ceva din copilaria ta… poate in relatie cu mama, poate in relatie cu tata. Este o traire pe care, poate, ai mai trait-o in trecutul tau?” Si… pac! A aparut un sentiment de neliniste. Inca nu aveam amintiri exact, insa un sentiment cumplit de neliniste aparea de cate ori rostea „copilarie”.

     Hai, zic eu! Da-o  incolo de copilarie! Ce a fost a fost! Ce mai conteaza!

     Dar, nu mai dureaza mult – ca apare urmatoarea mea clienta care arata undeva… rupta din peisajul clasic al clientilor ce veneau de obicei la mine… Aceasta era la fel ca bunica.

     Imi stapanesc cu greu emotiile si retraiesc secvente demult uitate din copilarie: multa galagie, mult zgomot, multa agitatie.

     Asa au venit val dupa val, alte amintiri si imagini, la pachet cu trairi de parca acum se intamplau.

     Ok – zic! Hai, sa le luam incet! Caci povestea ruleaza la TV-ul din sufrageria mintii mele si eu sunt adancita in canapea, parca nici nu mai pot sa ma misc, dara-mite sa ma mai ridic de-aici! E clar ca trebuie sa fac ceva! Si singura nu.. nu pot… ca habar nu am ce sa fac cu tot filmul asta!

     Asa am decis sa ma duc la psihoterapie individuala, sa imi asum ca am nevoie de cineva care sa ma ghideze sa fac curat in tot acel intuneric!

     Doamne! Cat de greu mi-a fost sa pun in minte aceste 5 cuvinte cap la cap: „Ma duc la psihoterapie individuala!”. S-au activat toate barierele si blocajele mele personale din lume! „Oare sunt nebuna? De ce dupa 500 ore inca am nevoie de asta? Ce or sa zica ceilalti? Ce o sa aflu? Daca aflu lucruri de care nu sunt dispusa sa scap? Daca nu sunt dispusa sa schimb ceva, dar ma va durea mai rau decat daca nu le aflam?”

     Se derulau o mie de ganduri pe secunda. Stiu ca trebuia sa sun luni pentru programare. Eram in vacanta, dar am uitat sa sun. Era ca o amanare. La un moment dat imi amintisem, apoi s-a sters din memorie!

     Marti m-am ambitionat si am pus mana pe telefon. Am sunat si…. „Este liber in program peste o luna. Va asteptam pe data de….” deja nu mai auzeam. Mi se parea ireal sa traiesc cu nelinistea inca o luna jumate aproape. Am ascultat cu tot calmul posibil din lume si am notat data programata: „Bine! Vin oricand ma programati! Da, e ok ora! Nuuuu, nu conteaza ora! Oricand e liber! Perfect!Da, am notat!”

     Si dupa ce am inchis… inca eram in stare de soc: „Peste o luna???? Ma asteptam peste o saptamana, maxim doua… dar sa astept o luna?!”…. Apoi, am inceput sa pun ganduri din acelea-  rationale , acelea pe care le invatasem, totusi, in atatia ani de dezvoltare: „Bine!!! Pot sa am rabdare! Nu toate se intampla asa cum imi doresc! Pot sa ma descurc singura! Am un back-up in spate, deci ma descurc destul de bine!”

     Si am trait cu asta pana la prima intalnire! Stiu ca imi era frica! Al naibii de frica de prima sedinta individuala in care eu eram beneficiarul, eu eram cea care trebuia sa raspunda la intrebari, eu eram cea care urma sa isi faca temele. Era totul invers! Si parea asa ciudat!. „Cum o sa fie? Ce o sa ma intrebe? Daca plang ? Nu vreau sa plang! ” Stiu clar ca mi-am dorit din tot sufletul sa nu plang, acolo, la prima sedinta. Nuuu -trebuia sa fiu ZEN! Evident, va dati seama ca erau alte blocaje pe care le aveam, alte tipare si idei preconcepute.

     Continuarea in episodul 2.

     Cu drag,

     Diana  – careia candva ii era foarte frica de schimbare, dar care a pornit cu curaj in drumul catre fericire si regasite.

 

     P.S. Toti avem nevoie de schimbare. Toti avem nevoie de oameni, de relatii, de inspiratie si mai ales… de FERICIRE.

     Daca esti in cautarea fericirii, la fel ca mine, nu ezita sa ma contactezi stabilind din timp o programare.

     Contact: 0771.73.88.00 / office@evolution-center.ro

Abonati-va la newsletter prin introducerea adresei de email,  fiti la curent cu continuarea povestirii si primesti gratuit „Ghidul inpsiratiei tale zilnice”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *