fbpx

Nu COVID ma sperie, ci depresia

  Buna, sunt Diana Zanfir, am 33 ce de ani, sunt psihoterapeut si am trecut printr-o depresie care mi-a furat 6 ani din viata.

   Acum nimic nu ma sperie mai rau decat sa ma mai intorc vreodata acolo, in acel loc intunecat in care nimic nu creste, in care nu iti apartii, nu te poti ridica, nu te poti misca, respiri, dar nu traiesti.

   Nu COVID ma sperie, ci izolarea si efectele ei: anxietatea, somatizarile, inactivitatea, insomniile, lipsa prietenilor si a activitatilor placute –  si in cele din urma, depresia.

   Cand nu mai gasesti sens, cand te plictisesti si cand nu mai gasesti placere in viata ta, creierul tau incepe sa nu mai secrete toti acei hormoni ai fericirii. Se schimba chimia creierului si apar starile de depresie.

   Depresia nu este doar un simptom psihologic, ci este chimie – ceva din organizmul tau lipseste. Poti alege sa iei antiepresive si vor functiona o perioada. Sau poti lupta cu mainile goale cu propria ta depresie pentru a-ti reechilibra nivelele hormonale si de neurotransmitatori de la nivel neuronal.

   La 27 de ani eram in doliu pentru relatia pe care inca nici nu o pierdusem. El urma sa plece din tara indeplinindu-si un vis. Si tot amana, iar asteptarea si nesiguranta asta ma omora in fiecare zi. Nu am fost constienta ce mi se intampla si nici din ce cauza. Plangeam stand langa el  gandindu-ma ca-l voi pierde, desi nimic nu era definit in timp. Si m-ar fi ajutat sa stiu ca in ziua x la ora y – pleaca. Ca pleaca mai repede si ma pot redresa.

   Insa, am devenit din ce in ce mai obosita, dormeam aproape toata ziua, adormeam pe scaun in mijlocul zilei, eram epuizata fizic si mancam compulsiv. Aveam dureri de cap insuportabile si ajunsesem la vorba uneia dintre pacientele mele: “Mama a  fost depresiva toata viata. Zicea mereu ca o doare capul atat de tare incat ii vine sa se dea cu capul de un perete sau prefera sa moara si sa nu mai simta atata durere”.

    Nu am crezut ca poate exista durere atat de intensa, mi-a parut o metafora siropoasa. Acum o traiam si imi ziceam in sinea mea: “Oare chiar e depresie si la mine? Ma doare capul ingrozitor!” Adormeam in dureri de cap si ma trezeam cu dureri de cap. Luam analgezice si nu mereu functionau. Imi simteam ochii iritati si ma intepau de parca aveam nisip fin.

   Dupa aproape un an am fost diagnosticata cu tiroida autoimuna, iar medicul mi-a zis ca tabloul anxios si depresiv se va remite odata ce incep tratamentul. A avut dreptate in mare parte. Am redevenit mai energica si mai activa, insa nu eram Diana, cea pe care o cunosteam eu. Si nu a mai fost acea Diana pana acum un an, cand m-am regasit si am castigat lupta cu depresia.

   Desi, ma gandesc sa scriu definitii ale depresiei si criterii de diagnostic, ma gandesc ca acestea nu te ajuta la nimic – mai mult decat propriile trairi, impartasirea lor autentica si experienta mea de viata. Cu scopul sa te trezeasca mai repede decat m-a trezit pe mine, sa scurtezi timpi si sa castigi dreptul la fericire.

   La 28 de ani nu stiam ce e aia fericire, desi el isi amanase plecarea din tara si urma sa ne casatorim cu gandul a vom pleca impreuna. Eu ma amageam ca il voi face sa ramana, el se amagea ca ma va face sa merg cu el… Si asta a adus insatisfactia ambilor pe termen indelungat.

   Spuneam ca depresia fuge daca facem mai multe activitati placute si avem parte de mai multa relaxare deoarece prin acele activitati se secreta hormonii fericirii si reechilibram chimia creierului.

   Insa, pregatitile cu nunta mi-au adus o doza si mai mare de stres. Munceam mai mult si aveam mereu alte drumuri pentru pregatiri.

   A fost anul in care a murit bunica si nu am avut timp sa integrez acea emotie si nici sa o plang. A trebuit sa imi fac make up-ul, sa ma imbrac frumos si sa ma bucur de cununie.

   Tocuri nu mai purtam! Renuntasem la ele deja de un an de la epuizare. Ma machiam mai rar sau foarte discret si ma imbracam in cele mai comode haine. Rochitele mele roz cu volanase au fost inlocuite de blugi, camasutele dantelate au fost detronate de hanorace si bluze cat mai simple.

    A aparut o dermatita atopica care ma irita, nu ma deranja neaparat, dar clar, pijamaua era preferata mea.

   Bunica lui s-a imbolnavit si avea sa moara la mai putin de 2 luni dupa nunta noastra.  Nunta nu m-a facut mai fericita, m-a obosit mai rau decat eram, dar aveam sa cred ca totul se va remedia curand, relaxandu-ne dupa atata munca.

   In scurt timp am decis sa avem un copil data fiind tiroida mea autoimuna si gandul ca fertilitatea mi-ar putea fi afectata. Si evident, sarcina m-a luat pe nepregatite deoarece eram setata mental ca asteptarea va dura ani, nu doar 3 luni.

   Eu aveam diverse afectiuni si deseori raceam, eram bolnava. Asa ca sarcina nu a adus la pachet bucurie, ci frica ca s-ar putea ca acel copil sa nu fie sanatos deoarece fusesem in tratament cu antibiotice netestate in sarcina. Nu am putut sa ma bucur si am stat blocata la gandul ca pot pierde sarcina sau poate sa fie ceva in neregula cu copilul.

   A fost anul in care partenerul de viata al mamei mele a decedat si au urmat alte momente de durere in care trebuia sa rezit fricilor mele legate de sarcina si sa o sprijin pe ea si nu mi-a iesit nici una si nici alta.

   Toate au adus alte dificultati financiare deoarece aveam sa muncesc mai putin, insarcinata fiind. Ma simteam vulnerabila si neputincioasa, ma simteam din nou obosita, insa, trebuia sa muncesc macar online la dezvoltarea profesiei mele.

      Profesia a fost pentru mine intodeauna o activitate placuta si o resursa din care mi-am luat energia si cand am simtit ca e mai greu in viata reala, am muncit mai mult ca sa uit de mine si de cei din jur.

   Cum era evident, nasterea a adus la pachet depresie post partum care s-a transformat in depresie permanenta. Eram epuizata, nu simteam satisfactie si nu puteam sa ma conectez emotional cu Alex ingrijindu-l mai mult ca pe un task decat ca pe propriul copil. Eram demoralizata ca nu pot face fata rolului de mama. Eram neputincioasa si asteptam ajutor de la cei din familie, ajutor care nu a venit sau nu a venit atat cat eu as fi avut nevoie.

   Ma uitam in oglinda si nu ma recunosteam! Slabisem in 6 saptamani aproape toate kilogramele din sarcina pentru ca nu aveam timp sa mananc si nu aveam ce sa mananc, nu aveam timp sa imi prepar sa mananc, nu era nimeni care sa fie langa mine.

  Cei din familie ne vizitau o data pe saptamana, in weekend, de cele mai multe ori. Intodeauna am fost genul care am incercat sa fac fata si sa fiu pternica si – desi in tot ce scriu pare ca si cum eram neajutorata, o sa iti zic cu cea mai mare putere ca am luptat cu mine si am dus totul pe picioare si cu zambetul pe buze. Cu epuizare, cu lacrimi, cu singuratate si tristete, cu izolare si durere si un zambet tamp afisat in fata familiei, a pietenelor sau a blitului din poze.

   Asa ca vizitele nu au fost simtite de mine ca ajutor, ci ca sarcini in plus de rezolvat deoarece trebuia sa pozez in mama fericita si sotia perfecta. Cate poze false! Nici eu nu stiu unde imi gaseam zambetul!

   Din ce in ce mai mult nu eram in contact cu nevoile mele si traiam zi de zi pentru altii facand sa fie totul perfect. Era perfect! Insa, in interiorul meu era intuneric, ma distantam din ce in ce mai mult de mine! Aratam bine la exterior, insa lumina din ochii mei se stinsese. Din nou, cu greu ma aranjam, cu greu ieseam din casa si ma izolasem de prietene.

   Cainele meu se imbolnavise si am tras de el mai bine de un an ca sa il salvez. In cele din urma, singura alternativa a fost sa il eutanasiem si ceva din ultima farama de fericire din viata mea s-a stins si s-a dus odata cu el. Athos ramasese singurul meu refugiu si moment de relaxare si acum disparuse si el.

   Sunt Diana, sunt psihoterapeu si aveam 31 de ani cand nicio tehnica pe care am invatat-o despre depresie nu a functionat sa ma pot reechilibra singura. Aveam nod in gat, stari de voma, anxietate crescuta, dureri biliare, infectii urinare recurente, oboseala cronica si uitam “de la mana pana la gura” cand am cerut ajutorul unui psihoterapeu, insa, culmea, nu toate aceste acuze m-au facut sa decid a merge spre psihoterapie, ci cosmarurile pe care le aveam si care ma faceau sa ma trezesc in panica, apoi imi era frica sa mai adorm.

   Sunt Diana, am 33 de ani si dupa un an jumate de terapie am castigat lupta cu depresia. Am “murit” si am “inviat”. Am trecut prin “iad” ca sa imi construiesc propriul “Rai”. A trebuit sa ma intorc fata in fata cu copilaria mea, locul in care nu mi-as mai fi dorit niciodata sa ma intorc… a trebuit sa ma pun fata in fata cu mine, cea din trecut, cu traumele mele, cu durerea mea, cu singuratatea, tristetea, neputinta si izolarea de atunci. A trebuit sa revad manipularile si abuzurile subtile la care am fost parte sau am asistat.

   A trebuit sa constientizez, sa inteleg, sa ma vad pe mine dincolo de ceilalti.

   Apoi, ca dupa furtuna, a inceput sa reapara inspiratia. Sa reapara entuziasmul si energia.

   Nu am cuvinte sa pot descrie acel sentiment cand te regasesti dupa ani in care au fost blocata! Atata energie! Un val de fericire, conexiune si un vibe care nu credeai ca mai exista!

   A fost acel moment in care simteam ca nu as mai dormi de placere ca sunt treaza si se intampla atatea lucruri faine si sa viata asta e asa frumoasa!

   Suntem diamante cu totii! Peste al meu se asternuse praful! A trebuit sa gasesc timpul potrivit si unealta potrivita sa il pot sterge, slefui si sa il las sa straluceasca!

   Daca te regasesti in povestea mea de viata nu uita ca puterea este in tine si poti sa te ridici! Am impartasit toate acestea cu tine cu deschiderea de a te motiva si de a-ti arata ca se poate.

   Depresia e despre oameni puternici, nu despre oameni slabi. Este a celor care au toleranta la frustrare, care rezista si care fac extrem de multe lucruri lasandu-se pe ei pentru ceilalti. Sunt salvatorii celorlalti si ajung sa se salveze cu greu pe ei.

   Sunt super eroi care au nevoie de alti eroi care sa le vina in ajutor. Ai vazut ca in toate povestile, super eroul reuseste in multe misiuni, dar are una mai grea in care isi striga prietenii sau atrage conjuncturi in care gaseste alti eroi stralucitori care il fac sa duca misiunea la bun sfarsit?

Psihoterapeutul, prietenii, coach-ul, doctorul, preotul –  poate fi unul dintre eroii din misiunea ta de a-ti regasi drumul catre fericire. Decide sa te lasi ajutat si salveaza misiunea!

   Spre final, vreau sa ramai aproape si poti da like paginilor mele de facebook deoarece in rumatoarele zile voi posta partea a doua a acestui articol in care mi-am propus sa vorbesc pe larg despre activitatile si metodele concrete care m-au facut sa ies din depresie si sa imi recapat stralucirea.

   Toate aceste unelte va pot ajuta si pe voi in provocarea data de aceasta izolare de carantina.

  Ne revedem curand! Si pana atunci, aminteste-ti sa ai grija de tine si de sufletul tau, sa iti aduci un strop de fericire!

     Diana,

care candva uitase ce este fericirea

Psihoterapeut Diana Zanfir

        Acest articol a fost redactat de Diana Zanfir – presedinte Evolution Center; cu experienta de peste 12 ani ca psiholog si psihoterapeut, coordonator programe, terapeut ABA, shadow, educatoare, consilier scolar si director educativ.

Pe aceasta o gasiti pe pagina ei de Facebook – dati un LIKE pentru a fi la curent cu noutatile:

Psihoterapeut Diana Zanfir

si

Evolution Center

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *