fbpx

Suntem prizonierii copilăriei noastre… Da sau nu? Iată o întrebare pe care cu toții ne-o adresăm ori de câte ori ne cufundăm în tăcere, ori de câte ori simțim că a merge mai departe este mult prea greu.

După părerea mea, cu toții ne aflăm prinși în trecutul nostru, în copilăria cea timpurie, în rănile emoționale formate mult prea devreme la nivel subconștient.

În primii ani de viață ne putem simți trădați, abandonați, respinși și astfel să căutăm pe parcursul vieții noastre toate acele trucuri care să ne ajute să mergem mai departe, care să ne ofere protecție pentru a nu mai trece prin experiențe similare. Cu toate că reușim cu toții să înțelegem de ce uneori avem o personalitate dominantă sau devenim rigizi ori dependenți, de ce uneori suntem masochiști sau fugari, identificând cât mai bine caracteristicile fiecărei măști pe care o purtăm, cu toate acestea nu putem spune adio trecutului sau mai ales copilăriei noastre fără a nu accepta tot ceea ce s-a întâmplat, fără a ierta situațiile din trecut. Dar nu putem ajunge acolo fără a le înțelege în profunzime, fără a le trata cu responsabilitate și fără a le da un raționament mental.

De asemenea, copilăria noastră reușește să își pună amprenta chiar și asupra relațiilor noastre. Uneori, avem impresia că ne reconstruim copilăria și asta pentru că nu facem nimic altceva decât să ne întoarcem în confort și în siguranță, nu ne întoarcem spre locuri neștiute, ci spre acelea pe care le știm bine, care ne-au obișnuit cu un anumit tip de conviețuire și spre cele care ne garantează că nimic rău nu ni se poate întâmpla. Ceea ce trebuie să avem în vedere, pornind de la acest raționament, este că întotdeauna creierul va căuta setările de siguranță, care să ne garanteze nouă oamenilor supraviețuirea, așa că nu este de mirare că uneori ne vom „întoarce” spre traumele copilăriei și asta pentru că este lucrul cu care noi am fost obișnuiți și știm că mai mult de atât nu se poate întâmpla, este răul cu care am trăit și care ne-a ținut în viață. De aceea, adesea ne alegem partenerii după tot ceea ce am petrecut în copilărie, astfel că uneori poate părea curios să vedem cum reușim să ne întoarcem în relații disfuncționale, asemănătoare cu ceea ce a însemnat relația părinților noștri și asta pentru că acolo nu ne mai este teamă că ni s-ar putea întâmpla ceva mai rău care să conducă la sfârșitul nostru în aceste locuri. Așa se explică cum unele femei ajung să aleagă un partener de cuplu agresiv, plecând dintr-o familie în care tatăl o bătea pe mama. De ce face acest lucru? Pentru că pentru ea aceste violențe sunt mediul sigur construit în copilărie.

Pentru a nu mai rămâne prizonierii copilăriei noastre ar trebui să înțelegem tot ceea ce ni s-a întâmplat în trecut și mai ales să acceptăm. Doar astfel vom putea merge mai departe, construindu-ne propria viață.

Mai multe detalii despre mine, găsești aici: https://evolution-center.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *